The Fastest Car in Town and the Little Shit

- Hey, wait, wow, you must introduce me, I've seen you talking, I like her, I am amazed, take me to her, is she still dancing?
- I don't know.
- Who was the guy standing next to her?
- Another friend, he's cool as well. They want to go see that film I was...

- So he is not her boyfriend?

- No. There's this film, starring...

- There she is, my god, wow, she's amazing!

- Yes, she is.

- Look at those t...

- She has a boyfriend.

- Ah, ok then...

- I can still introduce you, she's really nice.

- Yeah, but you told me she…

- She is a good friend.

- Ah, ok, too bad, because I really liked her.

Drive

Have you been writing?

No, just driving.

Headphones provide,

endlessly,

a silent isolation.

Elements are in position

but pens seem heavier

than heaven.

It’s getting dark

and car is losing

second gear,

I switch to manual

and look

after yourself.

Old habits

die hard.

Inside,

my fresh air

is running

through the rain.

Levish - The Untertitel Welcome Mix (Oct 2012, Berlin)

Levish - The Untertitel Welcome Mix (Oct 2012) by Levish on Mixcloud

Small-Town Church

                                                            


What to say what to say

Nothing to do

Life

Bad timing

Silence

Complete inside

Organ music

Not silent enough

Hold hands

Say good night every night

Rain

Back to Berlin

Simple and quiet.

Predictable

Find thoughts

Wet eyes

Bells

Coffee

Empty inside

Little funny man

Love

Missing already

Hold hands

Pardon the language

Remember everything

Thank you

Umbrella

Looking after

Please don’t

Make sure

Cry again

Successful

Heartbeats

Silence is talkative

Eyes and cheeks

Grey and blue

Heart

I wish you good luck

I wish

Spirit

Beautiful

Silence

Flesh hurts

Academically speaking 

Fucking uneducated people

Fucking losers

Pressure

A small inside

Why!

No one will know

She knows

Rock star holding a book

Don’t give up

Acceptance

Sick of accepting

Sick of feeling

Turn me into a practical robot

Bells ring

I need my car for visits

Stuff forgotten at home

It all fits inside

She’s gone, I’m gone

Summer starts

God, please!

Gunpowder on the inside

I’m into holding you

Put me on a ship.

Loneliness is better than nothing

I can

For you

For me

It’s worth it

Learn German

Fuck music

Earth and face cream

Flowers to be seen

Hear her footsteps

Hand on my cervix

I must have felt your kisses on my back

You loved me

Grateful

I must ask you

Your face, again

Voice, neck, shoulders

The rest of you leave me alone

I’m better by default

I’m like her

Education

Nobody

They all go downhill

Baby

Nervous

Emotion

All normal

Life

Stops

Piano

Blossom

Fresh air

I must ask you

Say it

Deal with this

Motivation

The rest of my life

I must ask you

You do

Me too

I’m sorry, God

I trip in your house

I don’t lie

Bells ring, it’s ok

Thank you

I’ll take her there

She’ll take me elsewhere

Salt and dinner

Wine

Oh, oh

Woman

Why do they hate me

It’s just me

I have my friend

We should have each other

You, there, keep walking

You, there, keep walking

You, there, keep walking

It’s cold here

We’ll swim

Small city has flowers

I smile

I light candles for my dearest

and they will live forever.

Quiet sucks.

Björk - It's Oh So Quiet (1995)

Some

- Hey, how are you, are you ok?
- Yes, I am, thank you for asking.
- Are you sure you're ok?
- Of course.
- Do you need anything? I could...
- Fuck you.

Eu tac, nu fac

-        I shut up, I do not.

-    What does it mean “I shut up, I do not”?

-        It means that I shut up and I do not, it’s a saying.

-        Romanian saying?

-        No, it’s my saying, I shut up, I do not.

-        Why would you say something like that?

-        To confuse people. Imagine an annoying someone asking opinions about shit you don’t care, there’s no escape from that unless you say “I shut up, I do not”. He’ll think you’re strange, that kind of misunderstood genius maybe. He’ll be confused. And if you want to practice some of your lines, you can start tripping to that guy until he gets tired or you get bored. It should be fun for some time.

-        Iiieu tac, nuuu fac.

-        Yes, something like that. Useful against taxi drivers.

Iluzia

- Nu-mi mai spune "magistre"..., eşti un tăntălău, hai că e ok, adică uneori nu savurez, nu înţeleg unele texte ce-mi par agresive sau prea personale şi trăiesc cu ideea că aşa cum vorbesc eu cu toată lumea, de exemplu politicos cu prietenii apropiaţi, aşa mă aştept să-mi vorbească şi ei mie. Adică mă arunc în caterinci doar după ce mă asigur că ăla / aia mă cunoaşte îndeajuns de bine sau înţelege fără probleme caterinca şi nu se simte aiurea în urma ei. Apoi, eu ţin Facebook-ul în mare proporţie doar pentru comerţ şi asist la pupincurisme, dar îmi găsesc gig-uri şi alte alea. Fb e o unealtă şi asta e perioada acum. Înainte mă ocupam cu altele şi o ardeam pe Outlook Express şi cu liste. Cu alte cuvinte, evit cât se poate să-mi apară chestii personale, deci îl folosesc doar ca să-mi fac reclamă la muzici şi să mă dau rotund că uite ce muzici emit. Alteori poţi folosi fb când doreşti să atragi atenţia că un anume prieten comun ce locuia în garsoniera mamei tale nu a plătit cu lunile chiria şi a fugit cu cheile! Întâmplarea face că pe fb sunt mulţi ca mine care postează şi ei tot felul de chestii interesante şi iată cum deja pot spune că de pe fb am auzit despre o grămadă de muzică tare. Deşi vreau să menţin impersonal ce-mi apare pe fb, tot ce e acolo e super personal, pentru că ţine de tot ce îmi place şi de tot ce ignor comparativ cu alţi prieteni fb de-ai tăi care postează. Mă expun în draci. Mizeria e atât de puternică încât de multe ori gândeşti despre oameni "ia uite ce prost mai e şi ăsta..." doar pentru că a postat Sabrina - Boys, Boys, Boys şi tu nu-i înţelegi tripul, nu mai vorbesc despre relaţiile cât se poate de reale şi de interumane ce ne nasc sau se destramă din motive de fb. Pe fb eu nu mint niciodată şi, ştii cum e, apare iluzia conform căreia sunt oameni pe fb pe care nu-i cunosc personal şi am impresia că-i cunosc doar dacă le urmăresc postările, ce pot fi funny, ca în blogul ăsta. Aseară, unui amic din anturaj i-am spus şi lui despre ce-mi place şi ce nu-mi place, despre cum mai văd lucrurile uneori, la fel cum şi el îmi spune mie şi, astfel, o ardem pe undă, frumos, politicos şi funny, aşa cum ne ştim; par exemple, i-am spus că dacă mai ridică tonul aiurea încă o dată o să-i fut una şi ţie la fel, dă-mi like pe fb!

The Untaken Picture

-          Take a picture!

-          I am.

-          Don’t miss the clouds!

-          I’m not.

-          Why are you smiling?

-          Because you are funny.

-          You are funny too but did you take the picture?

-          I did.

-          Let me see. Hey, you were looking at my tits!

-          Of course, I can see them without using the microscope.

-          Shut up.

-          I’m sorry.

-          You look like an accordion.

-          Thank you.

-          What’s with this smell?

-          It’s from her.

-          My god…

-          Yup, she killed my nostrils.

-          What do you mean?

-          I mean my eyes are in tears.

-          Oh, true, true! I mean, yeah, you could feel it from far.

-          Let’s not think about it.

-          Funny… Tell me about that cinema.

-          No.

-          Ok…

-          So, it’s around Bersarinplatz and it’s cool, small and cozy, user friendly.

-          Wanna see a film?

-          I don’t know what’s on.

-          A random one.

-          Yeah, but I overreacted when I said that films are cool all the time. Actually, I don’t think I overreac…

-          It’s starting to rain. We can check it out anyway or spend some time inside their café, right?

-          If we want to…

-          You don’t want to?

-          I think I do, but it is so nice here…

-          Yes it is. I wonder how you didn’t notice those frisbee players.

-          I did.

-          …

-          I know I am cool.

-          Yes you are.

-          No, miss, it’s you who are.

-          Who what?

-          Who is? Hah, how do I say it?

-          It’s “who you”, it’s “you who”…

-          You mean you?

-          Yes.

-          So it’s you who are… As in “it’s you who are interested in me”, not vice versa.

-          Say what?

-          What?!

-          I think it is you who is, not who are, because “it” should be the same like “who”, so it’s “it is” and “who is”.

-          Where?

-          I’m talking about…

-          Yes, I know, you are right. And you are beautiful.

-          You must be the same. I’m hanging out with you, aren’t I?

-          You have standards.

-          I surely do.

-          Tell me about your city.

-          It’s nice.

-          I love the way you pronounce it.

-          I love you.

-          …

-          Arghh, now I will punish you!

-          Ouch, aww, awww, ouch, stop it… damn it I have a cut there.

-          Say it!

-          I love you! But I wanted to say it nicely, not like this… Do you want a beer?

-          Nah…

-          There’s some water.

-          I know.

-          Where is it?

-          Here.

-          It’s good.

-          Next topic: the weather?

-          Of course, it’s funky here, totally unpredictable.

-          Funky for you, maybe…

-          True…

-          But we can talk about it, if it comforts you.

-          No, thank you.

-          We can try some frisbee.

-          You hate frisbee, it’s boring for you.

-          Yeah, but I don’t really hate it.

-          Ok let’s rock and roll, mujer!

-          Si, si… How do you say again in…?

-          “Da”, “da”. And “nu” stands for “no”.

-          So how do I hold it?

-          It’s easy; basically you have to throw it all the time. All body and arm are relaxed, except for the fingers…

-          Like this?

-          Mnnnyeah… And you must add some spin and…

-          Take it easy I won’t kill anyone.

-          I thought you would throw it. So it’s like…

-          Oops, that was close!

-          Entschuldigung… I go get it.

-          Sorreee!

-          No, it’s ok, I mean…

-          I told you it’s boring.

-          Yeah, but we didn’t even…

-          I know, but I tried. Thank you for kissing me.

-          I am kissing you, because I know you tried. Imagine what I’d do to you if you tried harder.

-          You’d do what?!

-          You know…

-          Ok, so we play again or…

-          I’m not insisting.

-          Please do insist. You must know, not all things are easy in life.

-          You are so deep! From where all this wisdom?

-          DNA, baby!

-          I must meet your relatives so that I know who I’m worshiping.

-          You can worship me.

-          Thank you.

-          You’re welcome.

-          Let’s sit here, it will rain.

-          Leeet’s siiiit heeerreeee, it wiiilll raaaiiiinnn…

-          Hah, it sounded like Sweet Child of Mine from Guns n Roses.

-          I like that song!

-          Oh well…

-          She got a smile and a… na-na-na… Reminds of childhood na-na-na…

-          You don’t even know it.

-          I know it.

-          And the guitar goes like Tee-nee-nee nee-nee—nee-nee-nee, tee-nee-nee… Ok I don’t want to do this.

-          Oh, oh, oh, oh sweet child of miiiine…

-          Oh, oh, oh oh-o sweet child of miiine…

-          Let’s mooove from hee-eere let’s go-oh hooome…

-          Be-caaaauuse it’s raaaiiiaiiaaiining…

-          Haha, do it again!

-          Raaaiiiaaaiiiaaiiaiianing!

-          That was scary!

-          Yeah! It still is! I heard a cover of this song won the Eurovision.

-          You are bad.

-          I am a bad boy yardee. You know…

-          Snatch, but I don’t remember.

-          The guy who was like “I create bodies, I don’t erase them”. Which street is this one?

-          A new one.

-          Interesting…

-          You’ve never been here?

-          No and apparently I’ve never been to a beautiful part of Volkspark Friedrichshain until two days ago.

-          Yeah I know…

-          I’ve said this before?

-          Yes you did.

-          You know, there comes a time when, at some point in your life…

-          You start to forget!

-          No… You get wiser and a lot of important thoughts fill the brain and…

-          And you stop remembering things!

-          Exactly!

-          Well, it’s a good thing we can take pictures.

-          Fuck, I forgot the camera, let’s run!

-          Don’t worry, it’s still there.

-          I can’t sleep on that.

-          Ok, I’m running.

-          Hey listen, I’ll run, ok? I see you there.

-          Ok.

-          So?

-          So, it’s gone.

-          Damn…

-          Yeah… I mean, look at the sky, that would’ve been a great photo, with us and…

-          True, come here… You know, we have it all printed inside our heads.

Minds

The day has been long

and when it got dark

a senseless mind

made a stupid remark.

Couch surfing glances

entered through orbits

healing a brain

already altered.

Two minds encounter

and grandmother flashbacks

they have in common.

Is it the gin which causes

a heart centered grin?

It’s raining, it’s cold,

but nobody cares

since both minds unfold.

Each morning is joy,

inhaling each other

and sweating the sweet

off hands and eyes,

off brain tattooed lips…

It ends with a smile,

so it’s normal to miss.

Capul (7)

Şi acum ce facem, mami? Dar mama nu mişcă, pentru că a căzut şi au trecut alţii peste noi, în fugă. Undeva în larg se bat albii cu roşii, s-a anunţat furtună şi toate corăbiile au fost oprite la mal. Alarma este asurzitoare şi vine de sus. Îmi e dor de tata, care ar fi ştiut ce să facă dacă era aici. Încerc să-mi aduc aminte ce am învăţat, în secret, acasă, intră în mama, aşa, întinde mâna până când simţi forma rotundă, ca de măr, apoi trage cu grijă, încă puţin, înfăşoară-l în ceva moale, nu uita de cordon, apoi fugi. Ignor furtuna şi mă arunc în sângele agitat, unde e interzis scăldatul. Un membru al albilor mă trage de un picior, scap, apoi dau de un roşu care mă imploră să nu-l las să se înece. Îi zic să lupte, ajungem la şalupă, pornesc motorul şi urmez cursul fluviului, în jos.
Acum e linişte şi nu mai e furtună. Au câştigat albii. Pereţii dor atât de tare încât au crăpat şi se vor prăbuşi. Trebuie să fim evacuaţi cât mai repede, căci oasele nu mai au carne şi s-au spart, cioburile albe infectându-ne pe majoritatea. Întăririle primite de roşii nu au supravieţuit. Sus, unde e tata, aud că ar fi murit toţi. Trebuie să prind o limbă.
Femeile şi copiii, întâi femeile şi copiii! Eşti singură, fetiţo? Am noroc, pentru că nu prea ştiu limba şi tot ce înţeleg este că trebuie să mă aşez cuminte jos. Îmi strâng pruncul soră în braţe şi îmi spun că e tot ce mi-a mai rămas. Cineva îmi transmite să mă las pe spate şi să închid ochii. Îi simt bătăile inimii, la piept, sau nu, e doar pruncul. Suntem toţi şi înţeleg totul acum, uite-o pe mama, uite-l şi pe tata. Nu-i pot atinge, dar îi simt calzi şi vii la fel ca limba pe care m-am întins. Ia-o în sus, îmi face cu ochiul tata. Ce e sus? Ai încredere.
O halbă, vă rog. Medie, adică fără multă sare. Un bar alb, unde se beau lacrimi la halbă. Sigur, înainte se consuma lapte, uite pereţii, uite fotografiile. Acum a mai rămas doar lumina nemaipomenit de puternică, frumoasă şi albă. Este ultimul loc frumos din cap, este locul de unde se vede viitorul exterior. Viitorul nu apare în poze, însă trecutul şi frânturi din prezent sunt deja expuse pe pereţi. Ultimii veniţi aruncă un ochi spre expoziţie şi încă unul barmanului, pentru o halbă. Când începe plânsul putem ieşi, se aude că mâini frumoase şi albe pe care să ne prelingem ne aşteaptă.

Pisica

În ferestre de tramvai e pisica
ce stă la mângâiat
de palme umede şi reci.
Mai scapă seara afară,
mă miaună şi vine
până sus.
Pupă-mă tu primul,
pupă-mă tu,
ba pupă-mă tu,
ba pupă-mă tu,
de ce eu,
dar de ce eu?

Ai lapte?

Pink Freud - Come As You Are (2003)

Iordache - Suriname (2012)

Foto

Am suflecat pleoapa
piciorului întins
sub cruce.
Goală,
într-o oglindă alb-negru.
Cerul clipeşte
nori mari,
ca toamna merelor
aprinse.
Două degete cu buze
ne-nchid ochii
declanşând cu bliţ
amintirea unor umeri
nemişcaţi.

Capul (6)

Astupi urechile, nările, închizi ochii şi orice alt orificiu pe unde ar putea să intre apa. În caz de catastrofă asta faci. Mai întâi dispare mijlocul capului şi creştetul se apropie de noi, punând o presiune fantastică. Apoi, epidemia; ne cuprinde pe toţi diareea, febra şi cheful de sex, iar toate femeile rămân însărcinate căci în demenţa de moment nu se mai gândeşte nimeni cum să se protejeze. Vor să simtă pula caldă direct în interiorul lor, singura senzaţie ce distrage atenţia dinspre mirosul de băşini. Se moare cam pe la jumătatea sarcinii şi în cele mai multe cazuri bărbaţii nu sunt alături de femei ci sus, pe şantier, întrucât tot atunci începe reconstrucţia.
În zilele noastre colectăm nenăscuţii, femeile moarte sunt tăiate aidoma celor ce nasc prin cezariană, însă foarte rar găseşti ceva în uter. Înainte nimănui nu-i păsa, săracele putrezeau în câmp cu nenăscuţii asfixiaţi şi se usca sângele sub ele. Întâi au început acele sunete înăbuşite. Corzile vocale se superdezvoltau şi începeau să răzbată prin burtă, respectiv vagin, cea mai apropiată gură de aerisire. Pizdele scânceau, la propriu, prin vocile nenăscuţilor. Apoi am observat dispariţia ochilor şi am iniţiat anchete întru descoperirea făptaşilor. Rezultatele au fost dezastruoase. Prin lege, ochii trebuie lăsaţi să se descompună, alături de restul corpului. Ulterior, s-a arătat că scâncetele nenăscuţilor aveau parte de acustică îmbunătăţită fix din cauza orbitelor, acum goale. Trebuia să găsim un ţap ispăşitor şi au existat voci ce sugerau că nenăscuţii s-ar hrăni cu ochii lipsă ai mamelor, însă teoria nu a fost demonstrată.
Nu deţinem tehnologia necesară combaterii apei. Cert este că orice stăvilar cedează până la urmă şi apa, încet dar sigur, urmează a ne inunda pe toţi. Norocoşii se adăpostesc în gâţi, însă acolo mereu au fost locurile limitate. În general toţi mor înecaţi şi puţinii supravieţuitori cu greu scapă de retardul dobândit în perioada de carantină. Putem vorbi de un regres, din acest punct de vedere, dar ştiţi cum e, probabil nu vom atinge niciodată fundul sacului.
După retragerea apelor, se aude cântecul vrăbiilor. Mamele moarte se descompun şi facem infuzii masive de sânge, să evităm izbucnirea de noi epidemii. Un sentiment general de teamă ne cuprinde şi nimeni nu se mai gândeşte la nenăscuţi şi la ochii lipsă. Nenăscuţii au dispărut, la fel ca şi bărbaţii ce nu se mai întorc de pe şantier niciodată. Apa nu iartă pe nimeni.

Capul (5)

- Unde mă duceţi?
- Scoate, te rugăm, tot ce deţii în buzunare. Mulţumesc. Dezbracă-te. Vei fi examinat, cealaltă uşă. Hai să luăm o pauză....
- Asta e o înregistrare, s-o ascultăm, era reporter ăsta, când l-am întrebat de bilet îmi arăta legitimaţia de presă, ca şi cum...

Controlorul apasă play:

O muşcătură ajută sângerarea, poţi înghiţi înghite-le acele, sunt bune la stomac. Dacă fierbi un kil îţi iese cea mai bună supă. Mi se face poftă doar când mă gândesc la verdele ăla. Bă uite care-i treaba, eu când eream mic am crescut între livezi de cactuşi şi nu doar eu, tot cartierul! Şi aşa trebuie să fie lucrurile şi acum, adică atunci când mai „uită” cineva un cactus prin vreun cap, corabie, loc aglomerat, mai lasă şi tu de la tine! Ăştia cu ochi mai mulţi nu dispar nicidoată, n-ai cum să-i îndobitoceşti. Mi-au zis la şedinţă că nu e etic să permiţi copiilor să arunce cu cactuşi în corăbii. Chiar dacă nu-i faci praf pe toţi din corabie. Păi noi îi mâncam, îi preparam, iar ăştia se ofuschează că vezi Doamne e rasist să arunci spre ei? Dar ce, ei nu pot fi animale?
Înţeapă-ţi globul şi lasă-ţi roşul să-ţi invadeze peisajul, p-asta încă o facem şi doar asta le place şi lor. Ei sunt un fel de cu nasul pe sus. Jucăm Ace şi pierde ăla care i se inundă tot ochiul. Vede roşu în faţa ochilor, cum ar veni. Tot joc din copilărie şi ăsta, ne ascundeam pe după copaci cu părul plin de ace, se găseau multe ace pe jos şi trăgeam „ochi din ochi”, aşa-i ziceam, acul pleca din privirea ta şi ajungea la privirea ei, iar apoi când pleca din privirea ei, trebuia să-ţi ţii privirea în altă direcţie, să te aperi de acul ei şi să nu-ţi iei sângele. Şi uneori se întâmpla să pierzi băi şi totul se făcea roşu roşu roşu, aprins şi viu ca sângele de vară! Şi roşeaţa aia se îmbina cu roşeaţa ei şi parcă dansam balet, înotând sub sânge. Şi ţi se pune un nod în gât, te simţi sugrumat, apoi cineva îţi desfundă nările şi gura şi-ţi şterge ochii, te trage, îţi scoate o mână, încă una şi eşti scuipat afară, unde-ţi iei o palmă, urli, plângi şi mâna din afara capului zice felicitări, eşti cel mai frumos băieţel. Şi apoi urcam repede înapoi şi mai dansam o dată şi ne mai dădeam o tură, ca să vedem ce-o să mai zică mâna şi cui o va mai spune, pentru că şi ea simţea la fel ca mine şi d-aia ne ţineam în braţe strâns.
Ştiu că se fac multe interviuri, că acum îi lasă, dar înainte nu puteai să vorbeşti despre asta. Erai ce erai şi aşa rămâneai. Acum nu te mai ia nimeni în braţe, să iubeşti e lux sau e pe sub mână, emoţia-i cu raţia. Totul e online, bazat pe like-uri. Gigel is now in a relationship with Cornel. Să fie sănătoşi, ăia măcar se ţin în braţe. Decât deloc… Ciclul Invizibil al Vieţii din Cap, CIVC-ul, aşa-i zice, înregistrează?

- Cordon, ştie despre CIVC, şase ochi sau şapte, câţi avea? În fine, îl trec LF¹. Vezi, tovarăşe controlor, cine are curaj se afirmă! Oameni ca ăsta o să ne conducă! Ai descoperit un mare erou, felicitări, nici el însuşi nu ştia că e erou. Aşa oameni să ne tot aibă în grijă, aşa luminaţi conducători! Acum du-te spală-ţi creierul, să plecăm şi noi acasă.

-

¹ - legume şi fructe.

Capul (4)

Să orientăm mărul, să-l înflorim în fruct şi despicându-l să-i numărăm petalele. Pe bandă vine alt măr, altă înflorire şi altă despicare. Despicarea, invenţie a regimului nesigur de existenţa celor trei petale, îi lămureşte pe toţi. Toate ţi-am spus eu-urile pariorilor sunt răsplătite cu carne. Orgia începe, toţi au carne în plus şi îşi pierd capul. Este ilegal să pariezi, pentru că mereu se pariază împotriva cuiva şi mulţi nu vor să recunoască petalele din măr. Eliminăm orice tensiuni, din faşă.
Când orientezi mărul, ai un statut. Ţi se recunosc meritele şi mulţi te admiră, chiar dacă nu te cunosc îndeaproape. Există multe mere dezorientate şi nu e la îndemâna oricui să le vindece. Netratată, dezorientarea poate cauza dispariţia aromei şi, în cazurile mai grave, putrefacţie. Este foarte trist să laşi mărul astfel, atunci când ştii că poţi face ceva.
Problema apare când unii omi¹ refuză despicarea. Aparent, respectivii ştiu ce există în interiorul merelor şi, uneori, îi poţi recunoaşte după buzunarele în care mai îndeasă câte două-trei mere. S-a întâmplat să fiu pe malul unui vas de sânge şi, în aglomeraţia de sezon, să simt cum miroase a măr din cel puţin două direcţii. Astfel de elemente nu-şi găsesc locul în societate, în general. Cumva, dau o nesiguranţă binevenită, mulţi nu-i pot remarca, însă când sunt identificaţi de controlori primesc aplauze şi admiraţie dinspre trecători, ca în cazul Cordonul, când o revoluţie a fost înăbuşită printr-o manipulare politicoasă, dar eficientă.
Pe omii cu mere nu-i poţi admira decât pe ascuns, însă uneori cineva mai izbucneşte în public şi ceilalţi se simt încurajaţi. Revoluţia a avut ca pretext reţinerea unui tânăr fără bilet. Ulterior, s-a descoperit că nu-şi predase cu premeditare cordonul ombilical şi făcea parte dintr-o reţea intersecţionară de traficanţi de ochi. În urma percheziţiei la domiciliu s-au găsit cantităţi impresionante de ochi şi mere. Totul a fost inventariat, etichetat şi depozitat în seifuri secrete. Unii membri ai CIVC-ului s-au folosit de relaţii şi ştiu unde s-ar afla anumite seifuri. Cel puţin, aşa se spune.
Ne pasăm mărul ca Woody Allen globul², mi-am auzit fiul rostind asta prin telefon. După ce i-am explicat cum stau lucrurile şi că telefoanele pot fi ascultate, i-au mai venit minţile la cap. Acum a crescut şi-l mai văd cu mere trase-n carne pe băţ, adică ceea ce mai vezi prin fruitshop-uri, carne de mici în formă de fructe, mere inclusiv. Câteodată, am poftă de mici. Uneori, în interiorul micilor găseşti bucăţi de măr, dar asta se mai întâmplă doar pe la petreceri şi sunt sigur că şi fiul are habar de aşa ceva. Voi vorbi cu el în curând despre subiect, la fel cum am făcut-o când urma să aibă o problemă cu legumele şi n-ar fi ştiut când să se oprească. Pe-atunci şi eu mâncam mai multe mere.

-

¹ O.M. – orientator de măr.
² Mesaj, slogan interzis.

Tăcere

A nu inhala tăcere,
adâncă in adânc.
În urma mea, în faţa mea
şi lângă mine
îmi rămâi
de-atâtea nopţi, spre casă,
singur.
Grădiniţe
după grădiniţe,
pline de lapte
din genă,
se construiesc.
Doar peştii
din canal
tac
şi zornăit de lanţuri
rupte
li se aude.
Mă uit
din inerţie
şi-mi şterg tăcerea
picurândă
pe caiet.
Nu văd,
mă uit
pe mine
şi refuz
a inhala tăcere
adâncă în adânc.

Capul (3)

Mă fac vinovat de nenaştere şi pe următoarele luni capilare le voi petrece în exil în Italia. Nu voi mai avea acces la propria limbă, prieteni, cultură. Voi fi singur printre toţi nenăscuţii proveniţi din toate secţiunile capului şi ne va fi imposibil să ne înţelegem, sistemul penitenciar grupându-ne în aşa fel încât să nu ne regăsim consecţionarii, iar dacă-i găsim să nu avem nimic în comun. Însă va fi o perioadă în care măcar voi câştiga bine. Am un prieten care a obţinut în câteva luni tot ce şi-a propus, nefiind lacom desigur, iar acum e atât de fericit încât doar de dor se mai întoarce acasă, în rest trăieşte printre străini. Comunicarea funcţionează la nivel telepatic sau carnal şi toţi comunică pe aceleaşi frecvenţe, experimentând şi explorând aşa cum cei din capul de afară nu o fac. Creştetul capului în care au fost plasaţi nenăscuţii e acelaşi pentru toţi, statul nefăcând vreo clasificare în acest sens.
La ieşirea din aeroport găsesc biroul de predare a cordonului ombilical. Fără bonul primit după predare nu pot circula, aşa că nu ezit să-mi fac rost de biletul valabil pe toate mijloacele de transport. Îmi aleg o staţie mai rapidă în circulaţia sângelui şi aştept prima corabie. În staţie miroase a carne de toate felurile, de la proaspăta carne crudă ce urmează a fi preparată până la cele mai fine gustări cu conţinut de carne în foietaj. Corăbiile ce vin în staţie miros a carne proaspătă amestecată cu mirosul puilor la cuptor. În general, se mănâncă bine peste tot, însă calitatea proteinelor de aici schimbă înţelesul noţiunii de a consuma carne. Hipsterii şi cei săraci cu duhul insistă să fie vegetarieni, crezând în legume ca în Moş Crăciun, de parcă legumele ar mai avea şi altceva în afară de gustul bun. Deci probabil voi renunţa şi la legume, satisfăcându-i pe cei ce m-au trimis în exil, lăsându-mă luat de val şi acceptând pe ascuns beneficiile cărnii nemaipomenit de bine gătite.
L-au prins pe unul fără bilet şi acum se pune problema să-l dea jos din corabie. Se ceartă cu controlorii şi, în înverşunarea de moment, îi apare un ochi pe gât, apoi încă unul alături şi toţi încep să aplaude. Bravo bă, se aude o voce, iar controlorii fac uz de autoritate şi îi reţin cordonul vinovatului, aplicându-i un ochi pe buletin. Noi, ceilalţi călători, suntem rugaţi prin difuzoare să ne dăm jos din corabie şi să o aşteptăm în staţie pe următoarea. Vinovatul îşi continuă drumul alături de controlori.

Capul (2)

Te scuturi de coaste, ăsta-i sacrificiul ce-l prestezi, zilnic, pentru următorii ani. Din ziua în care ai ţinut cu dinţii de ghid şi ţi-ai luat-o cu capul de pereţii capului lui. Toată lumea vrea ghidul, astea-s vremurile acum. L-ai scris, dar nu primeşti nimic pentru că n-ai curăţat coastele de carne. Le-ai predat cu sânge circulând pe ele şi i-ai speriat pe toţi cei care te credeau mort. Moartea e rentabilă şi trebuia să rămâi în domeniu. Fără coaste, îţi vei susţine inimioara pe sticle de bere, mai degrabă în sticle de bere, plutind în formă de corăbii din carne, aşa că ai grijă cum păşeşti să nu-ţi spargi sticlele şi să-ţi intre cioburi cu carne în sânge. Azi te-ai uitat la porci dar, când ai coastele sparte, nu mai eşti imun la porcării.
Australia, Brazilia, cam aşa funcţionează preferinţele călătorilor din cap. Europa nu prea e fun, poate doar Istanbul-ul. România e exotică. Când ajung în secţiunea respectivă, asimilează cunoştinte şi experienţă. Călătorii din cap nu se stabilesc niciodată undeva, ei neavând casă, deci nu se întorc niciodată acasă. Însă un scriitor bun de ghiduri se poate întoarce oricând acasă. Pentru că în cap există tehnologia zborului, disponibilă doar celor deştepţi, în ciuda diverselor probleme cu care se confruntă sistemul.
Ieri s-a prăbuşit un cap şi au murit o grămadă. Sistemul e corupt în toate secţiunile lui, însă ideea de cap în cap funcţionează fantastic. Noi suntem extratereştrii altora, noi suntem cei care există sau nu există. De multe ori nu contăm în propria ogradă şi noroc că se mai naşte câte unul cu capul plin de ochi şi ne scoate din mocirlă. În sensul că-l urmăm şi-l admirăm. Apoi moare spectaculos, fiind dat cu capul de pereţi de către mâna ce i-a fost muză până în ultimul moment. Mulţi dintre noi nu ne dăm seama, dar acesta este ciclul invizibil al vieţii din cap, CIVC-ul, ştiut doar de elite şi dobândit prin naştere.

Levish - Deutsche Radio (2012)

Levish - North Tomis (2012)

Capul

Pe ghidul despre cum să nu lăcrimezi când te fuţi l-am găsit când mijlocul capului dispărea strivit sub greutatea creştetului, la fel ca turnurile gemene. Printre dărâmături, mai precis în interiorul carapacei formată de noua ţeastă. Era plin de sângele victimelor ce au ales să nu părăsească interiorul capului şi să moară acolo. Unii morţi erau bătrâni şi îşi găsiseră pacea în cap, alţii se născuseră acolo şi ţineau cu dinţii de amintirile copilăriei. Cel mai de nesuportat erau nenăscuţii, al căror scâncet infernal răsuna în toată casa. Prietenii începuseră să râdă de mine, spunându-mi că-mi urlă copiii prin urechi, însă nu era decât forma capului cea care amplifica sunetele. Apoi, o perioadă, am experimentat, îmi plăcea să-mi scufund capul în apă şi să observ diferitele frecvenţe de scâncet ce uneori sunau a strănuturi sau vânturi. Alteori, frecvenţele medii şi înalte făceau loc frecvenţelor joase în aşa fel încât toate ţipetele păreau că vin din altă cameră iar eu trag cu urechea la ceea ce se întâmplă în propriul meu cap. Îmi lipeam urechea de urechea capului diform şi aşteptam încă o confirmare fără de care nu puteam demara proiectul acustic, însă din interior nu auzeam nimic concret. Hai mai repede, am urlat eu şi, văzând că totuşi ceva se mişcă, am întins mâna prin ureche şi l-am strâns de mânecă pe autorul ghidului care mi-a spus să-mi bag pula. Mersi, nene, aşa nume de ghid, aşa sfat îmi dai, dar eu am nevoie urgentă de alt cap, aşa că reparaţii imediate şi o repopulare a interiorului sunt necesare, vechii locatari fiind bineveniţi atât timp cât se curăţă de sânge şi-şi nasc copiii. Ba-gă-ţi pu-la, îmi repetă constant autorul, aşa că-i trag pe neaşteptate mâna şi-l dau cu capul de pereţii capului meu, lăsându-l lat.

My Beautiful Dacia (2009)

An extravagant odyssey from Communism to Capitalism as seen from the perspective of one of Romania's most charismatic symbols, the Dacia automobile.

Directors:
Stefan Constantinescu, Julio Soto Gurpide
Writers:
Julio Soto Gurpide, Stefan Constantinescu
Stars:
Miodrag Belodedic, Grigore Munteanu and Niculae Petrisor

Weekend

Îmi eşti vecină de fus orar şi-mi scurgi capul şi umerii pe perete, prin ochi şi nas înspre piept. Numai cu tine am vorbit azi, toată ziua. Doar ceafa mi se mai sprijină şi absoarbe tot frigul. Cu cât mă îngraş mai mult, cu atât mai transparent devin. Îmi vezi înăuntrul, ritmat pulsează. Dune costale. Feromonii le străbat şi-ţi caută nasul pe cer. Ah, cum e. Doi pumni în ochi rezultă, plus zeci de sinistraţi orbiţi de aceeaşi sare. E de la combinat, aveţi dreptate, poluarea pe toţi ne distruge, deci n-am niciun motiv să-mi uit ochii. Facem ciorbiţă.

Detalii

45118 a fost primul număr de telefon pe care l-am memorat vreodată. Era numărul de acasă. 1203, camera de hotel în care am locuit în copilărie. 47435 a fost numărul bunicii mele. Apoi s-a adăugat acel 6 în faţă. Apoi au apărut numerele digitale şi numărul de acasă s-a schimbat. 2 CT 8816 a fost numărul primei noastre Dacia. Prietenii noştri aveau 2 CT 6365, pentru că aveau maşina dinainte cumpărată. Ştiam foarte multe astfel de detalii când eram mic şi, de ex, nu mă pierdeam niciodată.
Detaliile s-au schimbat, în timp, dar importanţa lor a rămas aceeaşi. Ţicu Dragoş a fost primul meu coleg de bancă şi, o perioadă, cel mai bun prieten. Sibef Anica, prima învăţătoare, apoi a urmat prima fată de care mi-a plăcut. Apoi a doua, anume prima care a ştiut că o plac şi prima care m-a plăcut. Sunt, dintotdeauna, omul detaliilor esenţiale care rămân tatuate în memorie sub forma celor mai importante persoane, numere de înmatriculare sau sentimente.
Când nu eşti complet, ţi-e dor, iar când te întregeşti ţi-e bine. Ţi-e atât de bine încât îţi permiţi iniţierea de călătorii în căutarea noilor detalii, noilor trăiri. Nimic nu e mai frumos. Condiţia este să nu-ţi fie dor, pentru că te deprimi şi depresia e cea mai scurtă cale către împuţiciune. Nu mai ai grijă de tine, nu-ţi mai faci curat în casă şi tot ce emani e pesimism, tristeţe sau milă. Orice compliment e însoţit de un dar. Perfecţiunea, ca şi împlinirea, sunt acum departe. Din fericire, mai există voinţă, ceva clarviziune, îţi dai seama că nu eşti astfel şi iei taurul de coarne transformând neajunsurile în creativitate, de exemplu. Se ştie, mai toate marile creaţii ale omenirii s-au făptuit sub influenţa drogurilor sau a diferitelor stări ce, în unele cazuri, au fost atât de rar trăite încât confereau autorului o aură de geniu mai mult sau mai puţin meritată, asta fiind oricum o altă discuţie. Însă acele minţi ilustre şi-au dorit cel mai mult să scape de dor, chiar dacă au negat-o adesea. Nu ştiau că, nemaifiindu-le dor, va începe să plouă din nou cu detalii de neuitat. Şi să vezi atunci inspiraţie.

Colegul

- Uite aşa, ca gest, şi îi întind cutia de bomboane. Ştii, mâine e ziua ta şi cutia asta mi-a sărit în ochi, arăta frumos şi am zis să ţi-o iau, din motive de pace şi prietenie, o lungeşte glumeţul din mine.
- Mersi. Dar mai e o oră până la ziua mea.
- Ştiu, dar uite, ardea, nu mai puteam să stau aşa.
Abia se uită la mine, preferă mai mult să se uite în gol spre laptop. Ceva momente de tăcere, aşa că dau să ies din cameră şi încerc un „la mulţi ani” pe ton voios, nu înainte de a-l vedea cum examinează cutia. E o cutie din tablă, cu dropsuri de cola, colorată în stilul afişelor Moulin Rouge de acum 100 de ani. Întoarce cu greu capul spre mine şi, plictisit, mă pune să repet.
- La mulţi ani! şi trag perdeaua. Ironic şi în gând mă scuz, mai era o oră...
- Ai zis că scapi cu o cutie de bomboane, veni şi gluma cu vreo trei hohote inutile.
Douăzeci de ore mai târziu, bate la uşă, intră mâncând dintr-un castron, eu sunt prins cu o carte dar, aparent, tot eu deschid conversaţia:
- Ce-ţi trebuie?
- Nimic. Ce faci?
- Termin cartea asta. E cool. Tu?
- Ei, bine, am vorbit cu ai mei şi cu alţi prieteni, m-au felicitat.
- Drăguţ. Vrei să facem ceva azi?
- Ce să facem...
- Nu ştiu, ieşim un pic, vedem ceva.
- Îhm...
- Mâncăm ceva? încerc eu să-i ating coarda sensibilă.
- Am mâncat.
- Am înţeles. Păi, nu ştiu ce să-ţi mai zic, zâmbesc eu. Dacă era vară, ieşeam la un disc.
- E ok. Apropo, azi e ziua mea.

Alţii

Poponarul de deasupra iar chiuie. De fapt, sunt doi şi uneori tropăie neregulat încât ai zice că au un cal în casă. Situaţia se repetă de luni de zile, m-am obişnuit şi nu mă mai deranjează. Mereu încerc să-mi dau seama oare ce fac ei acolo. Fata care locuia în apartament înaintea mea se miră că nu mă deranjează sunetele lor de sex. Pe mine să mă deranjeze sunetele de sex? De ce ar deranja pe cineva, de fapt? La un festival urla una într-un cort de răsuna toată pădurea, iar cine auzea râdea. Manipularea funcţionează foarte bine, chiar dacă singurul sunet vocal venind de sus a fost chiuitul. În rest, tropăituri, sprinturi, probabil şi sărituri. Or fi dansatori, coregrafi. Balerini sau actori şi repetă pentru o super reprezentaţie. Sigur sunt doi. Am ajuns să zâmbesc când îi aud cum tropăie, uneori se întâmplă noaptea când dorm, deschid ochii o secundă, rânjesc, apoi adorm la loc. La fel se întampla şi în Bucureşti, când deasupra locuia o familie cu un copil care învăţase să meargă şi alerga nonstop, făcând zgomot timp de 2 ani, cred. Apoi a crescut şi s-a calmat şi m-a făcut să mă gândesc că, până la urmă, era drăguţ când îl auzeam cum aleargă. Puteam să-i zic şi lui poponar, dar nu mi-a trecut prin cap asta. Şi nici pe actualii vecini nu i-am numit astfel, Alţii au făcut-o. Eu doar am zis ca ei, dar, repet, nu ştiu nimic. Doar că tropăie şi chiuie. Să mă duc la ei la uşă şi să le spun s-o lase mai moale? Să meargă Alţii, pentru că eu, pentru o perioadă, prefer să mă întreb oare ce fac ei acum, de tropăie astfel?