Capul

Pe ghidul despre cum să nu lăcrimezi când te fuţi l-am găsit când mijlocul capului dispărea strivit sub greutatea creştetului, la fel ca turnurile gemene. Printre dărâmături, mai precis în interiorul carapacei formată de noua ţeastă. Era plin de sângele victimelor ce au ales să nu părăsească interiorul capului şi să moară acolo. Unii morţi erau bătrâni şi îşi găsiseră pacea în cap, alţii se născuseră acolo şi ţineau cu dinţii de amintirile copilăriei. Cel mai de nesuportat erau nenăscuţii, al căror scâncet infernal răsuna în toată casa. Prietenii începuseră să râdă de mine, spunându-mi că-mi urlă copiii prin urechi, însă nu era decât forma capului cea care amplifica sunetele. Apoi, o perioadă, am experimentat, îmi plăcea să-mi scufund capul în apă şi să observ diferitele frecvenţe de scâncet ce uneori sunau a strănuturi sau vânturi. Alteori, frecvenţele medii şi înalte făceau loc frecvenţelor joase în aşa fel încât toate ţipetele păreau că vin din altă cameră iar eu trag cu urechea la ceea ce se întâmplă în propriul meu cap. Îmi lipeam urechea de urechea capului diform şi aşteptam încă o confirmare fără de care nu puteam demara proiectul acustic, însă din interior nu auzeam nimic concret. Hai mai repede, am urlat eu şi, văzând că totuşi ceva se mişcă, am întins mâna prin ureche şi l-am strâns de mânecă pe autorul ghidului care mi-a spus să-mi bag pula. Mersi, nene, aşa nume de ghid, aşa sfat îmi dai, dar eu am nevoie urgentă de alt cap, aşa că reparaţii imediate şi o repopulare a interiorului sunt necesare, vechii locatari fiind bineveniţi atât timp cât se curăţă de sânge şi-şi nasc copiii. Ba-gă-ţi pu-la, îmi repetă constant autorul, aşa că-i trag pe neaşteptate mâna şi-l dau cu capul de pereţii capului meu, lăsându-l lat.