March 29, 2012

Capul (6)


Astupi urechile, nările, închizi ochii şi orice alt orificiu pe unde ar putea să intre apa. În caz de catastrofă asta faci. Mai întâi dispare mijlocul capului şi creştetul se apropie de noi, punând o presiune fantastică. Apoi, epidemia; ne cuprinde pe toţi diareea, febra şi cheful de sex, iar toate femeile rămân însărcinate căci în demenţa de moment nu se mai gândeşte nimeni cum să se protejeze. Vor să simtă pula caldă direct în interiorul lor, singura senzaţie ce distrage atenţia dinspre mirosul de băşini. Se moare cam pe la jumătatea sarcinii şi în cele mai multe cazuri bărbaţii nu sunt alături de femei ci sus, pe şantier, întrucât tot atunci începe reconstrucţia.
În zilele noastre colectăm nenăscuţii, femeile moarte sunt tăiate aidoma celor ce nasc prin cezariană, însă foarte rar găseşti ceva în uter. Înainte nimănui nu-i păsa, săracele putrezeau în câmp cu nenăscuţii asfixiaţi şi se usca sângele sub ele. Întâi au început acele sunete înăbuşite. Corzile vocale se superdezvoltau şi începeau să răzbată prin burtă, respectiv vagin, cea mai apropiată gură de aerisire. Pizdele scânceau, la propriu, prin vocile nenăscuţilor. Apoi am observat dispariţia ochilor şi am iniţiat anchete întru descoperirea făptaşilor. Rezultatele au fost dezastruoase. Prin lege, ochii trebuie lăsaţi să se descompună, alături de restul corpului. Ulterior, s-a arătat că scâncetele nenăscuţilor aveau parte de acustică îmbunătăţită fix din cauza orbitelor, acum goale. Trebuia să găsim un ţap ispăşitor şi au existat voci ce sugerau că nenăscuţii s-ar hrăni cu ochii lipsă ai mamelor, însă teoria nu a fost demonstrată.
Nu deţinem tehnologia necesară combaterii apei. Cert este că orice stăvilar cedează până la urmă şi apa, încet dar sigur, urmează a ne inunda pe toţi. Norocoşii se adăpostesc în gâţi, însă acolo mereu au fost locurile limitate. În general toţi mor înecaţi şi puţinii supravieţuitori cu greu scapă de retardul dobândit în perioada de carantină. Putem vorbi de un regres, din acest punct de vedere, dar ştiţi cum e, probabil nu vom atinge niciodată fundul sacului.
După retragerea apelor, se aude cântecul vrăbiilor. Mamele moarte se descompun şi facem infuzii masive de sânge, să evităm izbucnirea de noi epidemii. Un sentiment general de teamă ne cuprinde şi nimeni nu se mai gândeşte la nenăscuţi şi la ochii lipsă. Nenăscuţii au dispărut, la fel ca şi bărbaţii ce nu se mai întorc de pe şantier niciodată. Apa nu iartă pe nimeni.

No comments:

Post a Comment